- Articole: În prispa Bisericii - un modest aport liturgic

"Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla". (Ioan X, 9) Semnificaţia liturgică a termenilor "uşă", "pridvor" sau "prispă" are un aspect destul de important în cultul nostru, ţinând seama de rolul fundamental pe care îl reprezintă atât uşa, cât şi pridvorul bisericii în sine. Poate adesea am trecut prea uşor cu vederea, în cursurile noastre de liturgică, faţă de importanţa pridvorului Bisericii sau am omis să explicăm mai amănunţit ce rol are acest pridvor în arhitectura bisericească şi în special în cea românească. După cum bine ştim, componentele Bisericii sunt următoarele: naos, pronaos şi altar, însă înainte de toate acestea, bisericile româneşti au şi un pridvor, un spaţiu din afara bisericii, dar care face legătura cu biserica. Pridvorul bisericii nu este doar un loc unde să se aşeze cei ce vin şi nu pot întra în sfântul locaş, ci este locul de trecere, de tranziţie, de trecere de la profan la sacru, adică din lumea mutilată de păcate la sfinţenie, şi unde altundeva decât în biserică. Pridvorul Bisericii ca interpretare liturgică are menirea de a traversa pe om în spaţiul harului lui Dumnezeu pentru că în biserică sunt Sfintele Taine şi tot aici se săvârşeşte jertfa euharistică, de a-l duce din profan în spaţiul sacru. Nu întâmplător la săvârşirea Tainei Botezului, cel ce vine spre încreştinare trebuie să stea "înaintea uşilor bisericii", adică în pridvor, iar stă preotul „în uşile bisericii”şi se vor rosti rugăciunile de exorcizare, de alungarea demonului. Acest aspect tipiconal adevereşte faptul că pridvorul este locul de trecere dintr-un spaţiu în altul, din profan, în locul sfânt, de la păgân la creştin. Pridvorul bisericii are, deci, acest scop de tranziţie, de trecere şi nu de a-ţi face sălaş acolo, sau doar un scop ornamental ce vine din timpurile străvechi ale arhitecturii ecleziastice româneşti. De aceea în viziunea unora pridvorul sau prispa bisericii este lipsită de valoare sacramentală, însă noi trebuie să-i acordăm importanţa cuvenită în cadrul tratatelor liturgice. Am putea numi această prispă a bisericii locul de decizie al omului, locul de răscruce, o opţiune de viaţă, între a fi cu Hristos, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, sau calea întoarsă a trăirii în lumea fără Dumnezeu. Omul se află în pridvorul spaţiului ecleziastic datorită dorinţei sale de a se întoarce la Dumnezeu, aşa distrus cum este el de vicii şi păcate, are posibilitatea, aflându-se în pridvor, să ia o decizie asupra vieţii lui, însă să nu rămână în acel loc, ori să treacă pragul bisericii, ori să se întoarcă la roşcovele porcilor. Această decizie e hotărâtoare pentru ceea ce va urma odată cu păşirea în spaţiul sacru, unde, prin trăirea normelor Bisericii, poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin unirea reală cu Hristos şi, de asemenea, poate deveni mădular viu a Lui. Adesea mulţi dintre noi suntem oameni de tranziţie, multora ne place acest loc din pridvor pentru că suntem nehotărâţi, am dori, pe deoparte să rămânem în mlaştina păcatelor, iar pe de altă parte să trecem pragul bisericii. Această nehotărâre a noastră nu face altceva decât să prelungească iminenta agonie a morţii noastre duhovniceşti. Omul de prispă, omul nehotărât, omul jumătăţilor de măsură nu are curajul de a lua o decizie în viaţa sa, o decizie de drum sau mai bine zis o hotărâre spre viaţă, pentru că el atât este de împătimit, încât se mulţumeşte şi cu această condiţie a omului din pragul bisericii. Simbolistica acestei prispe a bisericii capătă conotaţii teologice dacă ne raportăm la importanţa ei nu ca parte a lăcaşului de cult, ci ca spaţiu din care poţi intra sau ieşi în funcţie de trăirea ta sufletească. Precum pruncul vine în lume, adică la viaţă, îndreptându-se spre o altă viaţă, tot aşa trecerea noastră prin prispa bisericii înseamnă îndreptarea spre viaţa veşnică. Putem spune că pragul bisericii reprezintă o limită, limita dinte am fost şi voi fi, o limită dintre cele două stări ale sufletului, de la rău la bucurie, de la robie la libertate, de la pământ la cer, de la întuneric la lumină, de la sărăcie la bogăţia duhovnicească. Dacă prin izgonirea lui Adam porţile raiului au fost închise, iată că de data aceasta porţile bisericii îl aşteaptă pe creştin la viaţa veşnică, la fel cum pe toată perioada Săptămânii Luminate uşile Sfântului Altar (atât cele împărăteşti, precum şi cele diaconeşti) rămân deschise, simbolizând gratuitatea mântuirii omului şi deschiderea porţilor Împărăţiei Cerului. Trecerea prin pragul bisericii este dator fiecare creştin să o facă, ea este trecerea de la moarte la viaţă, important e să nu rămânem la această răscruce de drum, ci să ne continuăm drumul spre spaţiul sacru adică spre intrarea în Ecclesia, căci doar aşa putem să dobândim mântuirea, prin asumarea personală a trecerii din pridvorul bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Paul KRIZNER