- Ştiri: Paradoxurile copilăriei trecute

Nu cred să existe un om pe faţa pământului, care să nu gândească, în clipele de linişte, la anii copilăriei, poate cei mai frumoşi ani din viaţă, prin inocenţa şi frumuseţea lor. Nostalgia, acest sentiment pe care, inevitabil îl trăim ori de câte ori ne raportăm la acei ani este darul pe care Dumnezeu ni-l dă pentru a putea cântări şi analiza acea perioadă a nevinovăţiei, cu ceea ce ajunge sufletul omului în vremea bătrâneţelor sale. Noi, generaţile pre şi post-decembriste ar trebui să ne bucurăm de acei ani în care paradoxurlile erau la ele acasă. Când eram copii nu aveam telefoane mobile ca cei de azi, şi totuşi nu ne pierdeam, ştiam drumul spre casă, condiţia era să nu ne prindă noaprea pe uliţă. Acum avem chiar şi trei telefoane mobile şi vorbim de-odată la două urechi şi totuşi suntem debusolaţi. Atunci nu se încălcau normele de conduită dacă umblam desculţi pe uliţele satului prăfuite sau dacă beam apă din aceeaşi sticlă toţii copiii, acum toţi au sticluţe personale ba chiar personalizate şi totuşi se înbolnăvesc. Atunci nu era un dezastru social dacă mai cădeam din pom şi ne juleam puţin, acum se face anchetă şi pentru un măr căzut în capul unui copil. Atunci nu boceau babele dacă nu aveam pantaloni de firmă, acum nu poţi să-şi trimiţi copilul la şcoală cu orice tip de costumaş. Atunci nu fugeam la dermatolog dacă ne ardea soarele la întors fânul, azi direct la U.P.U. pentru o simplă zgârietură. Atunci dacă pe vre-un copil în apucau isteriile nu fugeau cu el la psiholog sau psihiatru era suficient o bataie ruptă din rai şi se calma. Atunci nu era o problemă dacă mâncam mere furate din pomul vecinei, azi se fac mi de investigaţii. Atunci nu se intoxica nimeni când se spăla cu săpun de casă, azi facem mătreaţă cu şampon de lux dar ce contează e de lux. Atunci nu era o gaură în cer că nu-ţi stătea bine părul, acum înnebunesc dacă nu fac rând interminabil la coafor, acceptând tot felul de experimente. Pe vremuri bătrânii erau nişte grizonaţi simpatici, azi au devenit niste piese învechite ce deranjază tineretul emancipat. Atunci parcă lumea era mai aşezată, mai liniştită, azi fug unii pe lângă alţii de nici nu se mai văd, dară-mite să se mai salute. Atunci, copilăria noastră era fără atâta aparatură, fără radiaţii, fără calculatoare care să-ţi rupă din timp, atunci era o vreme pe care unii o regretă iar alţii o reneagă, însă un lucru este sigur, cu anii aceea nu ne vom reîntâlni decât în amintiri. Acum vedem tot felul de noi generaţii, pokemon, fast food, Mc Donald,s, Hana Montana, genearţia din spre nicăieri în spre niciunde şi tot aşa. Oare unde va ajunge această lume când viitorul de mâine e deja pe plasmă cu monumentalele lor opere de violuiri, droguri, şi crime. Vitorul începe azi nu mâine, deci avem dreptul să trăim în realitate nu crescând generaţii imaginare ale plasticului şi a electricităţii. Avem nevoie de oameni care să fie creaţi după chipul lui Dumnezeu nu după manipularea lumii post-moderne. Oare aceste noi generaţii ce amintiri nostalgice ale copilăriei vor avea când toată ziua sunt absorbiţi de televizor şi internet, fără să mai adăugăm mobilul, unde se ţin de-a dreptul conferinţe interminabile. La toate acestea se cere o trezire la realitate, o reîntoarcere în fire a omului la ceea ce era oarecând bucuria copilăriei şi frumuseţea de a trăi fără regretul zilei de ieri şi fără grija zilei de mâine. Paul Krizner