- Ştiri: Traditii de Sfantul Prooroc Ilie

Ce se gândi însă Sf. Ilie: că, dacă ar face bine, n-ar fi rău – povestea celuia. Şi, nici una, nici două, fură zapisul de la diavol şi, după ce se văzu stăpân pe el, o rupse de fugă în cer. Dracul se luă după dânsul şi atâta putu să facă fugând după el, că îl apucă pe Sf. Ilie de picior, dar vezi, trecuse apa pe sub pod! L-a apucat zdravăn, carnea s-a rupt din piciorul sfântului şi a rămas în mâna diavolului care a picat din nou pe pământ. De atunci Sf. Ilie a rămas, ca şi noi, cu acea scobitură în talpa piciorului, căci, cum se vede, talpa nu-i otova. Pentru asta Dumnezeu i-a mulţămit îndeajuns, dar, ştiind că diavolul nu are să-l mai lase în pace, i-a dat lui Sf. Ilie tunetul şi trăsnetul pe seamă. Sf. Ilie are şapte tunuri: de ploaie, de secetă, de foamete, de holeră, de boli, de moarte şi de bătălie; cu ele orânduieşte el. Sf. Ilie orânduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nori de sub pământ şi în cer merg lăstopane de gheaţă întregi pe nouri, dar Sf. Ilie umblă cu căruţa şi c‑un mai tot o sfarmă, iar Arhanghelul Mihail merge înainte cu sabia şi tot o taie. Dumnezeu i‑a dat Sf. Ilie tunetul, să tune şi să trăsnească după diavol. Şi Ilie, când a început să tune şi să trăsnească, credeai că se prăpădeşte lumea. De aceea Dumnezeu, văzând că Ilie este prea puternic, i‑a luat mâna dreaptă şi piciorul drept, lăsându‑l aşa. Astfel, ciung şi şchiop, este şi acum; de aceea nu poate umbla singur, ci, când voieşte să pornească în goană după draci, se urcă în carul său. Sf. Ilie e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, că‑s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând. Moartea lui Sântilie va aduce urgia apocalipsului: dracul va reuşi, în final, să‑i taie capul, iar din sângele scurs s‑ar aprinde pământul, care va arde nouă stânjeni în adâncime. După purificarea prin foc a pământului, va apărea o generaţie de oameni, mai mici decâ cei de astăzi, asemănători cu blajinii, care ar fi trăit înaintea uriaşilor. Dintr‑o imensă movilă funerară ar ieşi apoi sufletele tuturor morţilor sub formă de oi şi de capre; oile l‑ar urma pe Dumnezeu în rai, caprele pe drac, în iad. Aurul este ochiul dracului, pe care i l‑a scos Sf. Ilie plesnind cu biciul, şi de atunci a rămas pe pământ. Dintâi şi‑ntâi din măr Sf. Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sf. Ilie, de aceea Dumnezeu i‑a spus: „Apoi dar, Ilie, până‑n ziua ta să nu se mănânce merele, tocmai de ziua ta să guste întâi“. Obiceiuri: Moşii de Sf. Ilie: La Sf. Ilie morţii vin pe la casele lor. Femeile cheamă copii străini de prin sat şi, adunându‑i sub un măr nescuturat, îl scutură pentru întâia dată, ca să culeagă copiii mere, iar morţii să se veselească. Femeile în vârstă nu mănâncă mere până în această zi, iar acum, împărţind pentru sufletul răposaţilor, mănâncă şi ele. Dacă nu se păzeşte acea datină, cel ce mănâncă merele înainte de Sf. Ilie va culege veşnic mere pe lumea cealaltă, dar, când se va apuca să le mănânce, merele îi vor pieri de dinainte şi nu va avea parte de ele. În această zi se dau de pomană porumbi şi dovlete din recolta nouă. Rătezatul sau rătezarea ştiubeilor sau stupilor, adică recoltarea mierii de albine, se îndătinează a se face în ziua de Sf. Ilie, sau, mai rar, în ajunul Sf. Ilie, când se duc şi faguri la biserică. Cei ce au stupi cheamă vecinii şi neamurile la ei şi le cinstesc cu rachiu şi miere. Când Sf. Ilie cade luni, miercuri sau vineri, rătezatul se poate face înainte sau după această sărbătoare, căci, altfel, făcându‑se în zi de sec, stupilor nu le va merge bine, ci vor seca; asemenea, nu se face nici duminica, aceasta fiind ziua Domnului. Bărbatul, care trebuie să se păstreze curat, se scoală cât se poate mai de dimineaţă, se primeneşte şi, luându‑şi uneltele necesare pentru retezat şi vasele pentru pus faguri, merge în grădină la stupină şi începe retezatul stupilor, cum a apucat din moşi: afumă mai întâi stupul, punându‑l cu gura pe un fumegai de cârpă curată, care ameţeşte albinele şi le goneşte spre fundul ştiubeiului. Apoi, cu un cuţit făcut ca o scoabă, începe a tăia sau a răteza fagurii cam pe a treia parte, de la gură spre fund. Fiecare fagure tăiat îl ia şi îl pune în vasul preparat anume spre acest scop. Şi aşa îi rătează el pe toţi fagurii deopotrivă şi apoi aşează uleiul la locul său. Ia apoi altul şi tot aşa face cu toţi. După ce a isprăvit cu rătezatul stupilor şi aşezatul acestora la locul lor, se iau vasele cu fagurii şi se bagă într‑o magazie. Aici fagurii sunt storşi de miere cu mâna sau cu un teasc. Fagurii cei mai frumoşi şi mai plini cu miere sunt aleşi şi puşi pe talere curate şi se dau celor chemaţi, ca să mănânce. De obicei se cheamă în această zi vecinii, cunoscuţii şi rudele, crezându‑se că eşti obligat a‑i chema şi a le împărţi miere din stupii ce‑i ai, căci de aceea ţi‑a făcut Dumnezeu parte de ei; şi dacă n‑ai da şi altuia, atunci lesne ţi se pot prăpădi stupii. Nu este bine însă a chema în această zi pe cei ce ştiu a face vrăji şi farmece, căci aceştia vor căuta să‑ţi fure măcar un pic de miere, cu care mai târziu vor vrăji sau fermeca, şi atunci stupii tăi se vor prăpădi toţi, căci Dumnezeu nu va răbda să se întrebuinţeze sf. miere la astfel de blăstămăţii. Şi vrăjitorii ştiu că tocmai mierea furată la aceste zile mari e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor. Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Dacă nu duci poame la biserică în ziua de Sf. Ilie, copacii nu mai rodesc anul viitor. Pe Sf. Ilie îl cinstesc mai ales cojocarii, ca să le meargă bine. Cine nu‑l ţine nu are noroc la albine, căci, când roiesc, matca nouă dimpreună cu albinele zboară în pădure sau în altă parte. Apărător de rele şi durere: Oamenii duc la biserică, printre alte flori, şi busuioc, spre a‑l sfinţi. Acest busuioc este bun de pus printre haine şi‑n zestre, ca să le ferească de molii. Până în această zi nu se taie merele cu cuţitul şi nu se aruncă în sus, pentru că e rău de piatră. În ziua de Sf. Ilie nimănui nu‑i îngăduit să lucreze, din pricina pietrei şi a focului iscat de trăsnet. Fagurii de miere să‑i rătezi în ziua de Sf. Ilie, că altfel Sf. Ilie îţi dă ploi, de‑ţi ia ştiubeiele, ori îţi îneacă albinele. Oracular: Dacă va tuna în ziua de Sf. Ilie, alunele şi nucile vor fi seci sau viermănoase. Magie: La Sânt‑Ilie, în revărsatul zorilor se culeg tot felul de plante de afară din câmp, care aduse acasă devin făcute cămara şi stropite cu sânge de un cocoş tăiat peste ele; atari consacrate plante se folosesc drept scaldă spre a‑i vindeca pe cei betegi (morboşi), cari altmintrele nu se mai pot vindeca. Ghearele de cocoş apoi se anină după un corn în podul casei. Despre vreme: Până la Sf. Ilie bate piatra, mai târziu de Sf. Ilie, nu. Dacă e bine în ziua de Sf. Ilie, e bine pentru întreg anul. Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, 2009Sf. Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. În timpul în care maica sa l‑a născut, tatăl lui a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învălindu‑l pre el cu foc, ei îi băgau văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând‑o tatăl său şi spăimântându‑se, s‑a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia aceea. Unul din acei preoţi, bărbat mai nainte văzător, i‑a zis: „Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău; dar să ştii că pruncul acela va fi locaş al luminii Darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător. Râvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind bine plăcută lui Dumnezeu, va judeca pre Israil cu sabie şi cu foc“ (...). Văzând pre împărat că nu asculta sfătuirile lui, sfântul prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lângă cuvinte, pedepsind pre protivnicul lui Dumnezeu şi pre popoarele lui, şi a zis: „Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, dinaintea căruia eu stau, că nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pre pământ, decât numai prin cuvântul gurii mele!“ Îndată cu cuvântul proorocului s‑a încuiat cerul şi s‑a făcut secetă; aci dupre cuvântul lui nici o picătură de ploaie sau de rouă n‑a picat de sus pre pământ. Când s‑a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau la cetatea Betel. Când amândoi sfinţii prooroci au mers la Iordan, Ilie a luat cojocul său şi, învârtindu‑l, a lovit apa cu dânsul şi s‑a despărţit în două, apoi au trecut amândoi ca pe uscat. Pe când mergeau ei şi grăiau, deodată s‑a arătat între amândoi un car de foc şi Ilie s‑a luat spre cer. Atunci a căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dânsul şi, luându‑l, a stat pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut pe uscat şi astfel s‑a făcut moştenitorul darului care lucra în învăţătorul lui. sursa http://www.antenasatelor.ro