Sfaturi duhovnicesti ale parintelui arhimandrit Teofil Badoiu
Postat de paul la 20 July 2010, 13:25:59

Ştirea extinsă

Stareţul Mănăstirii Slănic din judeţul Argeş, arhimandritul Teofil Bădoiu, a plecat la Domnul în seara zilei de sâmbătă, 17 iulie. Pe 11 septembrie ar fi împlinit 85 de ani, dintre care aproape 67 i-a petrecut în Mănăstirea Slănic, devenită azi “Taborul Argeşului”. Din 1987 a primit ascultarea de stareţ al Mănăstirii Slănic, urmând părintelui Vitimion, un aspru, dar duhovnicesc stareţ. În vremea păstoririi sale a ridicat aici o frumoasă catedrală şi a avut numeroşi ucenici, între care unii au ajuns să slujească Biserica pe înalte trepte ierarhice [IPS Teofan Savu este cel mai cunoscut dintre ei]. A fost alungat pentru puţină vreme din mănăstire, dar a stat în preajma ei, în satul Corbi, unde a muncit şi s-a rugat ca să îngăduie Dumnezeu să revină la vatra monahală pe care a iubit-o. “Dragii mei, eu in viata am trait multe bucurii”, spune parintele Teofil, pe un ton prietenos si blajin. Oboseala intiparita pe fata nu-i umbreste deloc bucuria sa aiba oameni in preajma sa. E cautat, nu doar din satele zonei, ci si mai de la nord, din Ardeal. Chiar si acum, cand am avut norocul sa fim primiti in chilie, in dreptul ferestrei sunt adunati zeci de oameni care asteapta, indiferenti la ploaia care-i inmoaie, sa fie spovediti ori doar binecuvantati de parintele Teofil. Incetisor, cu glasul lui invaluitor si fragil, parintele isi porneste povestea vietii. S-a nascut intr-un sat din Arges. Pana la 19 ani a trait o viata amarata, de sluga. Sarac lipit, nu stia prea bine pe ce drum sa apuce, ci numai un singur lucru voia: sa nu mai fie argat. O ruda de-a lui l-a indemnat sa mearga la manastire. “Eu aveam carte tare putina. Stiam sa citesc, dar nu invatasem nici macar Tatal nostru. Asa ca l-am intrebat pe unchiul: “Ce-s aceia calugari?”. Si el mi-a raspuns ca-s oameni care traiesc in paduri si se roaga necontenit. Pai, atunci vreau sa duc si eu viata asta! mi-am zis, desi nu ma rugasem niciodata pana atunci si nici calugari nu vazusem in viata mea”. Acelasi unchi l-a-ndemnat sa citeasca, zi de zi, rugaciuni ca sa afle drumul mai repede. Teofil l-a ascultat si a citit 40 de nopti Acatistul Sfantului Nicolae. In ultima noapte, a avut un vis ciudat: ajunsese pe-un munte unde erau trei ciobani; doi dintre ei plecau, iar cel de-al treilea i-a zis sa ramana cu el. A doua zi era 20 februarie 1944 si tanarul Teofil s-a dus la schitul Slanic. Chiar in aceeasi zi, sosise acolo parintele Vitimion, in vreme ce alti doi calugari, basarabeni de origine, tocmai plecau. Teofil a simtit ca va ramane pentru totdeauna acolo. Se intamplase exact ca in visul lui. Dar un vis numai pe jumatate, in care vazuse doar partea cea luminoasa, nu si calvarul care il astepta. Totul a inceput cu decretul diavolesc din 1959, cand monahii mai tineri de 50 de ani au fost alungati din manastiri. Pe parintele Teofil l-au scos cu forta. Au venit “civili” inarmati dupa el, caci parintele nu voia sa plece nici in ruptul capului. Cum sa-si lase credinta cea vie si pe staretul Vitimion, dascalul si parintele lui sufletesc? Pe urma au inceput caznele. Mai intai l-au pus sa semneze o hartie: “Daca va mai fi prins la schit – il vor impusca!”. Apoi i-au stabilit domiciliul fortat la Corbii de Piatra. Dar tot nu l-au lasat in pace. Il chemau intruna la interogatorii. “Atata m-au chinuit si m-au balacarit, ca nici nu trebuiau sa ma mai bata, mi-a ajuns umilinta, ca daca ma bateau, muream in mainile lor, asa eram de slabit. Aveau ei metodele lor, mai dracesti. Cand ieseam de la interogatoriu, ma clatinam pe picioare, de multe ori nici nu ajungeam pana acasa, cadeam lesinat pe ulite”, spune parintele cu glas soptit. “Si urlau la mine fara incetare: “Banditule, de ce nu te insori?”, ca din “bandit” nu ma scoteau si incercau toate tertipurile, doar-doar, mi-oi lepada juramantul calugaresc”. Parintele Teofil nu s-a lepadat. Ba, in toti acei ani, se mai si strecura noptile, ca sa nu fie vazut, pe un drumeag prin padure, de la Corbii de Piatra la schit, sa se spovedeasca la staretul Vitimion, cu riscul sa fie impuscat. “Si cum ati rezistat asa, sapte ani?”, intreb. “Sa vedeti”, spune parintele, “cand ma chemau la cazne, incepeam sa citesc Psaltirea. Tine cinci ore si jumatate sa o citesti de la intaiul la ultimul cuvant. Si dupa ce o sfarseam, ii potolea si pe ei Dumnezeu! Ultima oara a fost cel mai rau. Ma bagasera in arest si jurasera ca nu-mi mai dau drumul de-acolo, decat ori mort, ori descalugarit! Atunci s-a strans tot satul. Au inconjurat postul de militie si Primaria. Ca acolo erau, ca si astazi, romani dintr-o bucata. Corbii de Piatra e sat tare, de ciobani ardeleni, impamanteniti in Arges de peste munti. Si astia nu glumeau cu credinta in Hristos, nici macar pe vremea comunistilor! Asa ca a fost chemata armata de la Pitesti. “E revolutie la Corbi, s-a rasculat lumea pentru calugar”. Dar taranii nu s-au lasat. Stateau toti, neclintiti, in fata mitralierelor. “Sa ne omorati pe toti, da’ pe parintele nostru sa nu-l mai canoniti!”, strigau oamenii indarjiti. Atunci s-au speriat vrajmasii. Si putin dupa asta, m-au lasat si pe mine in pace. Iar in 1968, s-au terminat toate incercarile. Patriarhul Iustinian a facut in asa fel ca sa cada decretul care ne smulsese din manastiri. Si eu m-am intors imediat la schit, la Slanic. Iar scoala aceea a suferintei a fost cea mai de pret scoala a mea. Mult mai de pret decat toate scolile teologice ce le-am urmat”. Glasul bland al staretului Teofil Badoiu curge linistitor, printre sfintii de pe peretii chiliei. “Sa lasam acum ce am patimit eu. Dragii mei, Mantuitorul nostru a grait: “Ma duc sa va pregatesc voua loc. Acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi”. Si ne-a pregatit un loc fericit. Sa nu mai fim in Iad, sa nu mai fim in chin si-n suferinta. Catre acel loc sunt doua drumuri: unul este al dumneavoastra, al mirenilor, iar altul al nostru, al monahilor. Asa ca sa ne ajute bunul Dumnezeu – dumneavoastra mergand pe calea dumneavoastra si noi pe calea noastra – sa ne intalnim acolo, in locul acela fericit si frumos! Pentru asta trebuie sa va rugati mereu si cu osardie. Si sa stiti ca rugaciunea de dimineata e de argint, rugaciunea de seara e de arama, pe cand rugaciunea de noapte e de aur. Pentru ca noaptea se deschid Cerurile! Si atunci iti asculta Dumnezeu cel mai bine rugaciunile. Asa ca noi, acum, la miezul noptii, la slujba de miezonoptica, ne-om intalni toti cu Mirele!“, incheie parinte. Parintele Teofil Badoi[u], inima monahismului argeşean “(…) „Banditule, de ce nu te însori?“ Din „banditule“ nu mă scoteau. „Ascultă, bă, unii tot aşa ca tine se căsătoresc, dar stau aşa, de-o parte. Ce zici?” „Eu zic că cine s-a căsătorit trebuie să respecte toate legile căsătoriei. Eu aşa ştiu. Iar cine nu s-a căsătorit respectă toate legile vieţii de necăsătorit”. Altădată l-am întrebat pe cel ce mă interoga: „Şi dumneavoastră aţi depus jurământul militar, nu-i aşa?” „Da, am depus”. „Şi l-aţi călca?” „Nu, niciodată!” „Ei bine, şi eu am depus un jurământ, cel al călugăriei. Şi nu-l pot călca pentru nimic în lume”. Şi ştii ce mi-a zis? „Bine faci că nu-l calci.“ Ca să vezi! – Aţi păzit cele ale călugăriei şi în lume, civil fiind. – Cu sfinţenie, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu! Aveam ispite din partea slujitorilor satanei, eram urmărit pas cu pas, tot ce făceam şi din cauza stresului, cinci ani cât am stat în Corbi am adormit numai cu pastile, cele mai tari pastile, ajunsesem să iau trei în loc de una ca sa-şi facă efectul. Dar şi satana personal mă lupta. Să mă fi văzut cum arătam, eram numai pielea şi osul, îmi plângeai de milă şi aşa, în halul aces ta fiind tăbărâse dracul curviei pe mine. Mă rugam, părinte, să mă izbăvească Dumnezeu de se făcea baltă sub mine de atâta plâns. Şi mă întreba sora Veta de ce plâng şi îi spuneam că plâng de dorul mânăstirii, nu puteam să-i spun motivul. Şi am văzut că securiştii erau mai răi ca dracii: că de draci, te rugai la Dumnezeu şi scăpai de ei, dar de securişti… Plângeam până leşinam, îmi zicea mai târziu maica Gabriela: „Dacă ai şti câte palme ai luat sfinţia ta de la mine!” „Cum aşa?” „Păi numai aşa te puteam trezi”. Zis-a avva Teofil: Când m-am hirotonit, m-am rugat la Dumnezeu: „Doamne, scapă-mă de invidie şi lăcomie!” Astea două strică relaţiile bune cu semenii noştri. N-am strâns bani, tot ce am făcut am făcut pentru mânăstire. Am cumpărat şi cărţi multe, e zestrea pe care o las „ostaşilor” mei. Am şi vreo 700 de casete cu predici, muzică bisericească, înregistrări din viaţa mea. Mai zicea avva: Preoţia este cel mai înfricoşător lucru pe pământ. Când slujeşte, preotul are raiul de-a dreapta şi iadul de-a stânga. Preotul dă seama de orice suflet din parohia sa dacă se pierde. Preoţia nu‑i meserie, e misiune divină. Mă doare sufletul când văd tineri mergând să înveţe la Teologie, viitori preoţi, fără să gândească la ce jug se înhamă. După anul 1990, mergând la Piteşti cu economul mânăstirii pentru unele cumpărături, pe părintele Teofil l-a oprit un cetăţean şi i-a zis cu oarecare aroganţă: „Părinte, eu sunt evanghelist”. Părintele s‑a uitat la el cu mirare şi i-a zis: „Eu cunosc doar patru evanghelişti. Tu de unde ai mai apărut?” Răspunsul neaşteptat l-a năucit pe „evanghelist”. Pă rintele făcuse vreo 50 de paşi, dar „evanghelistul” nu se mişca din loc. A rămas acolo pironit între oameni, urmărindu-l pe avva cu privirea până s-a pierdut în mulţime. Adeseori l-am auzit: „... discotecile, casele de adunare ale sectarilor şi bâlciurile de duminica sau din sărbători sunt «gurile iadului». Cine vinde sau cumpără duminica, în loc să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, nu va avea nici un spor, ci numai pagubă! Aşa spun Sfinţii Părinţi şi eu cred că aşa e!”. Zis-a părintele Teofil: „În viaţă am avut multe dorinţe pentru care m-am rugat la Dumnezeu să mi le îndeplinească dacă sunt plăcute Lui. Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniţi atât în viaţă cât şi după moarte, cât va dăinui Biserica. Unde se slujeşte Sfânta Liturghie zil nic, multă binecuvântare se revarsă de la Dumnezeu. Ştiţi că Părinţii Bisericii spun că cea mai mare faptă bună pe care o poţi face într-o zi e să asculţi Sfânta Liturghie. Nu mai pot de bucurie când văd cele trei biserici ridicate şi că se fac zilnic cele Şapte Laude după rânduiala monahală şi Sfânta Liturghie. Când am fost prima dată la Locurile Sfinte am văzut cât de înălţătoare şi pline de pace sunt slujbele făcute noaptea. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi că rugăciunea de noap te e de aur, căci mintea nu este aşa agitată de gânduri ca ziua. Împrăştierea minţii la rugăciune aduce răceala sufletească şi sufletul nu se foloseşte aşa de mult ca atunci când mintea este adunată la rugăciune şi mai vărsăm şi câte o lacrimă. Când am venit de la Ierusalim, am adunat «ostaşii» mei şi m-am sfătuit cu ei să punem slujbe noaptea. Aşa am început să facem Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii. Am văzut binecuvântarea Domnului de atunci, căci obştea a sporit şi la număr şi cred că şi duhovniceşte şi material”. Autor: parintele Visarion Sorescu